...trecut
de citit...

Ion Popescu-Gopo

Ion Popescu-GopoIon Popescu-Gopo s-a născut la data de 1 mai 1923, în oraşul Bucureşti. Gopo a debutat în presă în anul 1939 publicând caricaturi, la fel ca şi pionierii animaţiei româneşti, Aurel Petrescu şi Marin Iorda. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti, pe care nu a absolvit-o. În animaţie debutează în anul 1949, alături de tatăl său şi Matty Aslan, cu scurt-metrajul de animaţie Punguţa cu doi bani. Din anul 1950 începe să lucreze la Studioul cinematografic Bucureşti, în cadrul secţiei de animaţie. Primele desene animate erau zoomorfe şi constituiau fabule educative în spiritul epocii.

În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: Răţoiul neascultător. Urmeaza apoi Albina şi porumbelul, Doi iepuraşi (1952), Marinică (1953), O muscă cu bani (1954), Şurubul lui Marinică şi Ariciul răutăcios (1955), Galateea (1957) etc.

Spirit inovator şi nonconformist, Gopo a încercat întotdeauna să depăşească barierele tehnice şi modelele epocii, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. „Omuleţul lui Gopo” sau, mai simplu, „omuleţul”, este personajul nud şi schiţat din câteva linii, care interpretează însă atât de complex problemele lumii contemporane.

Mai târziu, autorul a mărturisit că, nereuşind să realizeze desene animate de perfecţiunea tehnică a filmelor americane de animaţie, Gopo a iniţiat o revoltă anti-Disney: „Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, gingăşie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.” (Ion Popescu-Gopo)

Primul său succes, Marele Premiu (Palme d'Or) la Cannes (1957) cu Scurtă istorie, a fost şi cel mai mare.

Cu 7 arte (1958) Gopo a atins apogeul (obţinând Marele Premiu pentru cel mai bun film de animaţie, la Festivalul de Film de la Tours), dar Ecce homo! (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul şi-a abandonat pentru moment Omuleţul.

El creeaza la mijlocul anilor '60 filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustreazaă genul sunt: Balanţa, Ploaia, Ulciorul.

În anii optzeci, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animaţie: mişcarea acelor de gămălie (Şi totuşi se mişcă, 1980), a firelor de tutun (Animagic film, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului (Tu, 1983).

În paralel cu filmele sale de animaţie, Gopo abordează înca din anul 1956 şi filmul cu actori în "Fetiţa mincinoasă". A fost atât scenarist, cât şi regizor, încercând să realizeze filme cu mult deasupra mijloacelor tehnice şi materiale existente în epocă.

„Când am început să lucrez cu actorii, mi-am descoperit parcă nişte independenţe în mişcare, m-am simţit ca un dinozaur cu membre lungi şi neascultătoare", afirma el la începutul anilor '80.” Gopo a încercat să ridice filmele sale cu actori la înălţimea imaginaţiei sale. El şi-a câştigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale şi science-fiction-ul, în condiţiile unei dotări tehnice de fiecare dată insuficiente. Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziţie sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Paşi spre Lună (1963) sau Comedia fantastică (1975).

Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci acestea sunt actualizate şi interpretate. Spre exemplu, Maria Mirabela (1981) nu e o simpla lectură a basmului Fata moşului şi fata babei, ci un musical; în Rămăşagul (1985) îşi face apariţia o zână care se deplasează pe bicicletă s.a.m.d.

Pe lângă activitatea sa de scenarist şi regizor, Gopo a şi interpretat câteva roluri în filmele proprii: Faust XX, Galax, Rămăşagul, O zi la Bucureşti, dar şi în filme ale altor regizori: O noapte de pomină (1939, r. Ion Sahighian) sau Dimitrie Cantemir (1973, r. Gheorghe Vitanidia), unde l-a interpretat pe ţarul Petru cel Mare.

În paralel, ca o recunoaştere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcţii de conducere ale organizaţiilor cineaştilor: vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Filmului de Animaţie, preşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din România (1969-1989), director al secţiei de film din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS).

Deşi realizările sale cinematografice, majoritatea irelevante estetic, provin dintr-un context istoric nefavorabil, Ion Popescu-Gopo este singurul regizor român din epocă al cărui nume este menţionat în enciclopediile cinematografice. Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce îşi împingea maşina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte.

  • Punguţa cu doi bani, 1949
  • Albina şi porumbelul, 1951
  • Răţoiul neascultător, 1951
  • Doi iepuraşi, 1952
  • Marinică, 1953
  • Peştişorul cel isteţ, 1955
  • Ariciul răutăcios, 1955
  • Şurubul lui Marinică, 1955
  • Fetiţa mincinoasă, 1956
  • Scurtă istorie, 1957
  • 7 arte, 1958
  • Poveste ca-n basme, 1959
  • Homo sapiens, 1960
  • De dragul prinţesei, 1960
  • S-a furat o bombă, 1961
  • Allo, hallo!, 1962
  • Paşi spre lună, 1963
  • De-aş fi Harap Alb, 1965
  • Faust XX, 1966
  • Pilule, 1966
  • Pilule II, 1967
  • De trei ori Bucureşti, 1967
  • Sancta simplicitas, 1968
  • Eu, eu, eu, 1969
  • Clepsidra, 1972
  • Intermezzo pentru o dragoste eternă, 1974
  • Pământul mamă, 1974
  • Comedie fantastică, 1975
  • Studiu opus, 1975
  • Povestea dragostei, 1976
  • Ecce homo, 1977
  • Cicy şi copilul, 1978
  • Trei mere, 1979
  • E pur si muove, 1980
  • Energetica, 1980
  • Cadru cu cadru, 1980
  • Animagicfilm 1981
  • Fotbal City, 1981
  • Maria Mirabela, 1981
  • Orgolii, 1982
  • Quo vadis Homo Sapiens, 1982
  • Salva, 1983
  • Tu, 1983
  • Umor sportiv, 1983
  • Galax, 1984
  • Maniere elegante, 1985
  • Rămăşagul, 1985
  • Ucenicul vrăjitor, 1985
  • Efectul unghiurilor, 1986
  • Homo faber, 1986
  • Amprenta, 1987
  • Barca, 1987
  • Zi la Bucureşti, 1987
  • Maria Mirabela în Tranzistoria, 1988